Tudor Arghezi

No. 63 / Octubre 2013

Tudor Arghezi^*
Traducción de Rodica Grigore^**


Zburătorul

Pescarii de scrumbii au scos ieri din mare cadavrul unui tânăr cu aripi, pe care l-au întins pe nisip. Crezându-se că este vorba de un aviator, care ar fi încercat echilibrul unui aparat nou, montat pe umăr şi fixat cu corzi, pescarii i-au desfăcut aripile, ca două evantalii, şi s-au încredinţat că greşesc. Aripile erau ca la păsări, crescute din umeri, lungi până dincolo de călcâie şi urzite din pene amestecate, de şase, şapte culori. Când a fost pescuit, trupul până la grumaz era închis între aripi, ca o păpuşă îmbălsămată, şi numai cu greu a putut să fie scos la iveală din învelişul de fulgi cărămizii şi albaştri.
     Scăldătorii –femei, copii, bărbaţi,– de pe nisipuri, s-au adunat numaidecât, să vadă dacă zvonul că   s-a găsit un înger înnecat în mare era adevărat, şi au rămas uimiţi de frumuseţea mortului într-aripat. Covârşiţi de mirare şi spaimă, ne-am apropiat de el ca de cel mai neînchipuit exemplar de perfecţiune ce ne-a fost dat să ne închipuim, ajutaţi de invenţiile şi descoperirile artelor matematice. Aripile tânărului încă mai tremurau. Murise de curând şi încă nu murise de tot, ca fumul depănat cel din urmă de făclii, după ce s-au stins.
     O cercetare rapidă printre grupurile de scăldători, de câteva mii, nu dete nici un răspuns. Nimeni nu văzuse, de jurîmprejur, nici în hoteluri, nici în restaurante, nici în mare, nici pe uscat, nici în văzduh, pe necunoscut. Ceea ce ne-a făcut să credem că el venise dintr-altă parte, şi, cum ne stăpânea gândul acesta, ochii s-au ridicat în sus, unde scăpăra, fără înnorare, azurul, şi scăldătorii, începând să se înfăşoare în giulgiile de baie ca-n nişte aripi şi ele, făcură semnul crucii, chinuiţi pe neaşteptate de taine.
     Un copil, găsindu-i un melc, roşu ca macii, între degetul mare şi degetul următor, şi întinzându-şi mâna să-l ia, văzurăm că degetele de la picioare ale zburătorului, căzut, din săgetările, poate, ale luminii, purtau adaose trandafirii între ele, ca la înnotătoare, şi ni se spori uimirea şi mai mult. S-ar fi putut ca tânărul să nu fi căzut din Tărie, şi să se fi ivit din mările din fund.
     Din pricina liniilor drepte şi a formelor turtite ale trupului, s-a crezut că necunoscutul e un bărbat de vârsta flăcăilor noştri obişnuiţi. După ce, cu evlavie şi luare-aminte, a fost întors şi descoperit cu totul, oamenii şi-au dat seama că tânărul, fără să fie bărbat, nici femeie nu era, depăşind cercul de subalternări şi fatalităţi care dau vârtejului omenesc neclintirea lui pe loc şi-l robesc farmecului trist al apropierii…
     Am înmormântat pe tânăr dincolo de mare, într-un pământ alb, din care chinezii fac de mii de ani olăria lor, însufleţită pe faţă cu icoane şi în interiorul păreţilor cu răsfrângeri de mărgăritare şi opal. Cinci mii de oameni cu femeile şi pruncii lor au intrat în convoiul care l-a dus pe braţe, pe un pat de verdeaţă neagră a pustietăţii. Era un convoi cum nu se mai văzuse la nici o îngropăciune –roşu, violet, stacojiu şi alb, după mantalele scăldătorilor– care a înconjurat golful cel mare, cântând încet, cu lăcustele din mărăcinişurile cenuşii.
     În noaptea aceea, luna de foc nu s-a mai mişcat din vârful stâncilor de smirnă, dedesuptul cărora fusese săpat mormântul, înfiptă, cu buza-i de săcure, în creştetul cel mai înalt. Fără îndoială că un lucru s-a petrecut, nepriceput de noi, căci şi ploile ce au curs trei zile şi trei nopţi, începând de vineri, au împietrit lutul mormântului şi pământul din preajma mării, ca şi cum ar fi fost de cremene de la început.




El Volador

Los pescadores de arenques sacaron ayer del mar el cadáver de un joven con alas y lo tendieron sobre la arena. Pensaron que se trataba de un aviador que había estado probando el equilibrio de algún nuevo aparato. Luego de levantarlo en los hombros y amarrarlo con cuerdas, los pescadores le abrieron las alas, como si se tratara de dos abanicos, pero se dieron cuenta que se habían equivocado. Sus alas eran  como las de los pájaros; crecían en los hombros y se extendían hasta más allá de los calcañales entretejidas de plumas de seis o siete colores. Cuando lo pescaron,  el cuerpo estaba metido en las alas hasta el cuello, como si se tratara de una muñeca embalsamada y sólo después de un esfuerzo arduo fue sacado a la luz del día de su envoltura pulmonar color azul-ladrillo.
     Los bañistas –mujeres, niños y hombres– de aquellas arenas se juntaron enseguida para ver si el rumor de que un ángel ahogado en el mar había  sido encontrado era  cierto y se quedaron estupefactos ante la belleza del muerto alado. Maravillados por el asombro y el espanto, nos le acercamos como si fuera el  ejemplar de perfección menos imaginable que se pueda imaginar, buscando apoyo en las invenciones y descubrimientos de las artes matemáticas. Las alas del joven aún temblaban. Había muerto solo unos segundos antes, pero todavía no lo estaba por completo; como el humo que las antorchas devanan al final cuando ya se han apagado.
     Una búsqueda rápida entre los grupos de bañistas, miles de ellos,  no condujo a ninguna respuesta. Nadie había visto al desconocido en los alrededores, en los hoteles o restaurantes;  tampoco en el mar, ni en el aire, ni en la tierra; cosa que nos obligo a suponer que  había venido de otra parte y, como este pensamiento  nos dominaba, todos los ojos se alzaron al cielo donde el azul resplandecía sin  nubes, y los bañistas comenzaron a cubrirse con sus pareos y toallas como si se tratara de alas y se santiguaban de improviso atormentados por el misterio.
     Un niño encontró un caracol rojo como las amapolas entre el dedo pulgar y el índice del ángel caído, y mientras extendía la mano para cogerlo, vimos que los dedos de los pies del volador quizás tocado por las saetas de  luz, tenían unas membranas, como si se tratara de un ser hecho para nadar. Nuestro asombro aumentó aún más. Posiblemente el joven no había caído del cielo sino que había emergido desde  las profundidades del mar.
     A causa de la extrema delgadez y las formas aplastadas del cuerpo, creímos que el desconocido era un hombre que tenia rondaba la edad de nuestros mozos más ordinarios. Después que con piedad y mucho cuidado se le acostó de espaldas sobre la arena y se le descubrió por completo, todos se dieron cuenta que el joven no era un hombre ni tampoco una mujer; traspasaba el círculo de las sub-alternaciones y las fatalidades que entregan al remolino humano su firmeza y lo someten al triste encanto de la cercanía…    
     Enterramos al joven más allá del mar, en una tierra blanca que los chinos utilizan hace ya miles años para su alfarería animada en su exterior por iconos y adentro por reflejos de perlas y ópalo. Cinco mil hombres –con sus mujeres y niños– desfilaron junto al grupo que lo llevó al cementerio en brazos sobre una cama hecha con la verdura negra que crece en estos lugares desiertos. Nunca antes una procesión como esta había sido vista en un entierro –todo  rojo, morado, encarnado y blanco–; como los colores de los pareos y las toallas de los bañistas, que daban vuelta a la inmensa bahía cantando delicadamente con los saltamontes de los zarzales cenicientos.    
     Aquella noche, la luna que semejaba una llama se quedó inmóvil encima de las rocas de mirra, donde la tumba había sido cavada;  una tumba en forma de hacha, clavada en la cumbre más alta. No hay duda que algo incomprensible para nosotros ocurrió; las lluvias que cayeron tres días y tres noches de forma ininterrumpida, desde aquel viernes, petrificaron la arcilla de la tumba que parecía que hubiese sido de piedra desde siempre.